Recenzie: Veronika se hotărăște să moară de Paulo Coelho

veronika-se-hotaraste-sa-moara_1_produs

Editura: Humanitas

An apariție: 1998

Nr. Pagini: 207

Descriere:

Veronika pare sa aiba tot ce si-ar putea dori. Frecventeaza localuri de noapte cunoscute, intalneste barbati atragatori, si totusi nu e fericita. Ceva lipseste in viata ei. Iata de ce, in dimineata zilei de 11 noiembrie 1997, Veronika se hotaraste sa moara. Dupa ce ia o supradoza, i se spune ca nu mai are de trait decat cateva zile. Romanul o urmareste pe parcursul acestor zile intense in care, spre surprinderea ei, se trezeste atrasa in lumea inchisa a spitalului in care se afla. In aceasta stare de surescitare, ea descopera lucruri pe care nu-si permisese de fapt sa le simta niciodata: ura, teama, curiozitate, dragoste – pana si implinirea sexuala. Experientele ei o fac treptat sa realizeze ca fiecare secunda a existentei este o alegere intre viata si moarte.

Cartea lui Paulo Coelho vorbeste despre cei care nu intra in tiparele considerate normale de catre societate. Vorbeste despre nebunie si despre nevoia de a descoperi un alt mod de viata a acelor oameni care se confrunta cu prejudecatile celorlalti fiindca gandesc diferit.

Recenzie:

M-am hotărât să citesc Veronika se hotărăște să moară după ce am citit Alchimistul care mi-a plăcut foarte mult și a cărei recenzie o găsiți aici, mai ales că mi-a fost recomandată de mai multe persoane.

În primul rând, trebuie să spun că nu m-a impresionat la fel de mult pe cât a făcut-o Alchimistul, dar cu siguranță a fost o carte care consider că merită citită.

Legat de conținut, nu mai am nimic de adăugat față de cea ce este trecut pe coperta a patra. Pe lângă toate acele recomandări de care am avut parte am auzit  și o mulțime de păreri negative legate de această carte și de Coelho în general. Este adevărat faptul că nu este una dintre cele mai bune lecturi, dar este o carte care mi-a întărit anumite convingeri și a mai adăugat o firimitură de încredere de sine în ființa aceasta fără speranță. Am auzit de asemenea pe cineva spunând că Paulo Coelho își “reciclează” cărțile și că în toate se regăsește aceeași idee, doar că diferă personajele și întâmplările. Ei bine, nu sunt de acord cu asta. Am citit doar două cărți ale sale, însă ideile lor mi se par total diferite. Veronika se hotărăște să moară mi-a reamintit faptul că oamenii sunt diferiți și că ar trebui să fim noi înșine indiferent de circumstanțe, că oamenii nu au fost concepuți să fie de acord unii cu ceilalți, că este în regulă să suferi, că fiecare moment din viață contează.

Este adevărat că autorul filosofează foarte mult, dar până la urmă fiecare ar trebuie să scrie ceea ce crede și simte. Coelho încearcă să deschidă ochii oamenilor prin operele sale, iar eu una prefer o carte de genul acesta, “pentru gospodine plictisite” decât cărțile lui John Green, sau seria Fifty shades of Grey, cărți care sunt scrise pentru adolescenți superficiali. Nu mă înțelegeți greșit, îmi place John Green, iar de Fifty shades nu comentez pentru că nu am citit; tot ce vreau să spun este că aș prefera oricând o carte mai complexă, din care pot învăța ceva decât o lectură ușoară, pur și simplu pentru amuzament.

Citat favorit:

— Sunt vindecată?
— Nu. Sunteţi o persoană diferită, dar vreţi să fiţi la fel cu ceilalţi. Şi faptul acesta, din punctul meu de vedere, e considerat ca o boală gravă.
— E grav să fii diferit?
— E grav dacă te sileşti să fii la fel: poţi ajunge la nevroze, psihoze, paranoia. Este grav să vrei să fii la fel, fiindcă asta înseamnă să forţezi natura şi să mergi împotriva legilor lui Dumnezeu, care, în toate crângurile şi pădurile din lume, nu a creat nici o singură frunză la fel cu alta. Dar dumneavoastră credeți că a fi diferit e o nebunie, drept care ați optat ca să trăiți în Villete. Fiindcă aici, cum toți sunt diferiți, și dumneavoastră sunteți considerată la fel cu ceilalți. Înțelegeți?

Cred că m-am abătut puțin de la subiect cu această recenzie și îmi cer scuze pentru asta, dar probabil se va mai întâmpla *laugh*.  Veronika se hotărăște să moară este o carte complexă în esență, dar care se citește ușor și reușește să te pună pe gânduri. Din partea mea primește 4/5.

Recenzie: Misterul crimei fără cadavru de Agatha Christie

res_192eb64a8d43a8981c3954e0ba5c1e4e

Titlu (română): Misterul crimei fără cadavru

Titlu (original): Sleeping murder

Editura: Rao

An apariție: 1976

Nr. pagini: 216

Descriere:

La scurtă vreme după ce Gwenda se mută în noua ei locuință, încep să se petreacă lucruri ciudate. Eforturile ei de a moderniza casa au ca rezultat doar dezgroparea trecutului. Mai mult, Gwenda are o senzaţie iraţională de groază ori de câte ori urcă scările. Speriată, ea apelează la Jane Marple ca să exorcizeze fantomele, însă totodată trebuie rezolvată o crimă “perfectă”, comisă cu mulți ani înainte…

Părerea mea:

Agatha Christie este probabil autoarea mea preferată, deci s-ar putea să îi supraapreciez operele, dar chiar nu știu cum aș putea spune ceva negativ de cărțile ei. În primul rând, trebuie să clarific faptul că descrierea de pe coperta a 4-a, adică cea de mai sus, este total nepotrivită conținutului cărții. Dacă vă așteptați să găsiți fantome și exorcizări vă spun din prima că veți fi dezamăgiți.

Într-adevăr, Gwenda se mută într-o nouă locuință alături de soțul ei, Giles. După Un timp destul de lung de căutări Gwenda a găsit casa perfectă. Era un loc în care pur și simplu se simțea ca acasă. În ziua în care a vizitat pentru prima dată casa a avut o senzație ciudată care a îngrijorat-o un timp, dar a decis să nu le dea importanță. După ce începe renovările realizează ci știa de existența unor lucruri pe care nu le mai văzuse vreodată, precum o ușă care face legătura între două camere sau un tapet aflat în camera în care avea de gând să se stabilească. Nu la mult timp, aceasta vede un cadavru în hol, oarecum ca o amintire. Mai ciudat este faptul că îi cunoaște numele persoanei respective fără a o fi întâlnit vreodată.

Aici intervine Miss Marple cu o teorie plauzibilă pentru evenimentele petrecute, cei doi ( Gwenda și Giles ) începând o investigație în ceea ce privește crima a cărei victimă o văzuse Gwenda.

Mai mult nu intru în detalii pentru că nu vreau să dau spoilere. Precum toate operele Agathei Christie, Misterul crimei fără cadavru a fost o carte care m-a făcut să uit de frig, foame, teme. Cu o poveste cu un fir narativ ușor de urmărit, a reușit să îmi capteze atenția până la final, chiar dacă bănuiam oarecum cine ar putea fi făptașul.

Citatul favorit:

Presupun că lucrurile sunt sortite să se schimbe.

Chiar dacă nu este nici pe departe cea mai bună carte a sa, îi voi da 5/5 pentru că pur și simplu nu mă lasă inima să îi dau mai puțin *laughs*. În orice caz, este o carte pe care o recomand cu cel mai mare drag.

Recenzie: Alchimistul de Paulo Coelho

coverTitlu (română): Alchimistul

Titlu (original): The alchemist

Editura: Humanitas

An apariție: 1988

Nr. pagini: 180

Descriere:

Alchimistul, extraordinarul roman al lui Paulo Coelho, a inspirat milioane de cititori din intreaga lume. Cartea, uluitoare prin simplitatea si intelepciunea ei, este povestea unui pastor andaluz pe nume Santiago care isi paraseste casa din Spania, aventurandu-se in desertul egiptean pentru a gasi o comoara ingropata in Piramide. Nimeni nu stie care este comoara sau daca Santiago va avea puterea sa depaseasca obstacolele intalnite in drumul prin desert. Dar ceea ce incepe ca o calatorie in cautarea unor bunuri lumesti se transforma treptat in descoperirea comorii ascunse inlauntrul sau.

Recenzie:

Despre cartea în sine nu cred că aș mai avea ceva de spus față de ceea ce se regăsește pe coperta a 4-a a cărții. Am avut mai multe tentative de a-l citi pe Coelho însă m-am lăsat descurajată de câteva păreri ale unor persoane din jurul meu. Mătușa mea, însă, a îndrăgit atât de mult cartea încât mi-a împrumutat-o fără a-i cere asta. A spus că o lasă la mine până mă decid să o citesc. Motivul pentru care m-am apucat de ea a fost acela că era singura carte din biblioteca mea suficient de scurtă încât să o pot termina până la sfârșitul vacanței (mai exact, două zile). Mai târziu aveam însă să descopăr că aș fi terminat-o și dacă avea 500 de pagini.

La început am fost destul de sceptică în privința ei, iar primele pagini nu mi se păreau foarte promițătoare, dar pe măsură ce citeam mi se părea mai captivantă și mai greu de lăsat din mână. Alchimistul este o carte de genul cărora nu am mai citit de mult. Este o carte plină de învățături la fiecare pasaj. Pot afirma faptul că am învățat de la această carte mai multe lucruri decât am învățat în 16 ani de viață, sau dacă nu mai multe, cel puțin mai valoroase. Deși poate pentru scurt timp, mi-a întărit credința că dacă ne dorim ceva cu adevărat și mergem până la capăt indiferent de piedicile ce vor apărea, cu siguranță vom reuși. Am învățat că totul este în puterea noastră și că suntem singurii de care depinde viitorul nostru. Universul ne oferă o șansă, iar dacă suntem dispuși să luptăm, ne va fi aproape la fiecare pas.

Ideea cărții este foarte asemănătoare cu cea a imaginii acesteia, sau cel puțin așa consider eu:

10254184_446011958878426_779927695_n

Mai devreme am menționat că este plină de învățături la fiecare pasaj. Iubesc să extrag citate din cărțile pe care le citesc, iar aceasta a avut aproape câte unul la fiecare pagină. Problema însă a fost că citindu-le ulterior am realizat că o persoană care nu a citit cartea nu ar putea înțelege multe dintre acestea, părând chiar banale. Voi lăsa aici o parte dintre citatele care m-au impresionat:

Într-o anume clipă din existență, pierdem controlul asupra vieții noastre care începe să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai gogonată minciună din lume.

“Și toate astea între un apus și un răsărit de soare” , gândi băiatul. Și-i fu milă de sine însuși pentru că uneori lucrurile se schimbă în viață cât ai clipi, înainte ca omul să se poată obișnui cu ideea.

Bineînțeles, trebuie să existe și un citat favorit:

Când vezi aceleași fețe mereu, cum i se întâmpla lui la Seminar, ajungi să-i consideri ca făcând parte din viața ta. Și dacă fac parte din viața noastră , încep să vrea să ne-o și schimbe. Dacă nu ești așa cum vor ei, se supără. Pentru că toți știu exact cum trebuie să trăim noi. Și niciodată n-au habar cum trebuie să-și trăiască propriile lor vieți.

Mai mult de atât nu știu ce aș putea spune despre această carte care merită cu siguranță 5/5. O recomand cu cel mai mare drag și de asemenea, recomand să fie citită în diferite stadii ale vieții pentru că în funcție de maturitate cu siguranță vom percepe lucrurile diferit de fiecare dată.

Recenzie: Băiatul cu Pijamale în dungi de John Boyne

baiatul-cu-pijamale-in-dungi_1_fullsize

Titlu (română): Băiatul cu pijamale în dungi

Titlu (original): The boy in the striped pyjamas

Editura: Rao

An apariție: 2008

Nr. pagini: 218

Descriere:

Aceasta este povestea unui baietel german pe nume Bruno, al carui tata a primit o slujba foarte importanta, ceea ce inseamna ca toata familia trebuie sa se mute departe de oras, intr-un loc ciudat, unde casa lor e singura locuinta adevarata si unde in spatele unor garduri nesfarsite se afla sute, poate mii de oameni imbracati in pijamale in dungi. Bruno se straduieste sa inteleaga ce se intampla in jurul sau

Recenzie:

Băiatul cu pijamale în dungi este o carte care merită cu siguranță citită. În primul rând, este scurtă cu un limbaj simplu, genul de carte pe care o poți termina într-o zi ceea ce este exact de ce aveam nevoie. În al doilea rând, are o poveste care ar impresiona pe oricine.
John Boyne prezintă povestea unui băiețel de 9 ani pe nume Bruno care într-o zi, ajungând acasă de la școală, o găsește pe Maria, menajera lor, împachetându-i lucrurile. I se spune că vor fi plecați de la casa lor din Berlin pentru “un viitor previzibil” și deși nu știa ce înseamnă asta a considerat că nu poate fi mai mult de o lună. Cauza plecării lor este slujba misterioasă a tatălui său care se pare că era de o importanță  majoră atât pentru  țară cât și pentru conducătorul ei. Un alt lucru pe care Bruno nu îl știa este acela că viața lui avea să se schimbe mai mult și din alte puncte de vedere decât credea el.

Inocență este primul cuvânt care îmi vine în cap când mă gândesc la această carte. Acea inocență tipică perioadei copilăriei. Bruno se confruntă cu probleme pe care această inocență nu îi permite să le înțeleagă, probleme la  care un copil de 9 ani nu ar trebui să se gândească.

Ce m-a impresionat poate cel mai mult la această carte a fost impactul pe care l-a avut asupra mea în ciuda lipsei unei acțiuni complexe. John a ales să folosească un limbaj ușor de înțeles pentru toată lumea, să se axeze mai mult pe poveste decât pe estetică și pe legăturile dintre personaje mai mult decât pe ele însele. Trebuie să spun, nu credeam că voi aprecia vreodată atât de mult o carte de genul acesta. Să nu mai menționez sfârșitul care deși oarecum previzibil într-un anumit punct, m-a surprins mai mult decât ar fi trebuit.

Citatul favorit:

Nu e chiar atât de rău, reluă Pavel cu voce blândă și amabilă. Nu provoca răul gândindu-te că e mai dureros decât în realitate.

Voi încheia recomandând această carte oricui, din orice categorie de vârstă. Mie personal mi-a plăcut foarte mult, astfel că îi voi oferi un 4/5.

Recenzie: Hoţii de frumuseţe de Pascal Bruckner

hotii-de-frumusete-editie-gsp_1_fullsizeTitlu ( română ): Hoţii de frumuseţe            

Titlu original: Les voleurs de beauté

Autor: Pascal Bruckner

Editura: Trei

An publicare: 2011

Număr pagini: 247

Descriere:

Undeva, la graniţa dintre Franţa şi Elveţia, trei oameni pun la cale un complot împotriva frumuseţii. Să fie la mijloc doar izbucnirea halucinatorie a unei perversiunii sadice? Nici vorbă. Avem de-a face cu o doctrină şi aplicarea ei obstinată: complotiştii văd în frumuseţea inegal distribuită o inechitate ce trebuie eliminată. O viziune de apocalips? Mai degrabă un basm filosofic şi totodată, un thriller pasionant ce dozează perfect suspansul, erotismul, teroarea. 

Recenzie:  

După cum este prezentat în descrierea romanului, Hoţii de frumuseţe este un thriller ce îmbină perfect aproape toate genurile literare şi calităţile lor. Am avut momente în care am izbucnit în râs, dar şi momente în care tremuram de frică, momente în care îmi venea să urlu de curiozitate şi simţeam nevoia să citesc câteva zeci de pagini în timpul în care în mod normal aş citi una singură. Este o carte prin care eu cel puţin am trecut de la o stare la alta în câteva secunde. O carte al cărei final abia aşteptam să îl aflu, dar pe care nu voiam să o termin. O carte cu un final excepţional, dar de la care aşteptam parcă mai mult.

Ştiu, primele fraze ale recenziei mele sunt puţin confuze şi banale, dar chiar nu ştiu cum să exprim mai bine de atât ceea ce cred despre această carte.

Sunt de părere că editorul a formulat puţin greşit descrierea de pe coperta a 4-a, din cauza faptului că au fost divulgate prea multe detalii ţinând cont de faptul că această carte merită citită fără a avea cea mai mică idee despre ce se întâmplă defapt,

Romanul este împărţit pe două planuri şi anume: povestea, spusă de către Benjamin unei tinere, medic psihiatru al cărei nume nu a fost specificat – sau dacă a fost eu nu am băgat de seamă – şi  amănunte din viaţa ascultătoarei înşirate în momentele în care povestea lui Benjamin era întreruptă din anumite motive.

Întreg romanul este invadat de idei filosofice în ceea ce priveşte frumuseţea şi tinereţea.

Frumuseţea este o fântână a veşniciei pe care timpul  sfârşeşte întotdeauna prin a o distruge.

Nu suntem stăpânii chipului nostru; când uităm de el, se mototoleşte.

Evit să dau alte detalii în ceea ce priveşte conţinutul romanului deoarece nu vreau să stric suspansul viitorilor cititori, dar pot spune că este o carte ce merită din plin citită şi o recomand cu drag oricui, fără excepţii.

Citat favorit:

Ştiţi povestea cameleonui care se aşează pe un pled ecosez. După câteva clipe explodează. N-a putut alege între culori. Exact aşa sunt şi eu:dacă am o fiinţă interesantă în faţă, mă avânt spre ea, o reproduc în cele mai mărunte detalii: este singura mea modalitate de a deveni cineva.

Deşi am devenit destul de exigentă în ceea ce priveşte acordarea unei note cărţilor, de când am citit Hoţul de cărţi, consider că aceasta merită 5/5. 

Recenzie: Insomnia de Charlie Huston

 

 

insomnia_1_fullsize

Titlu (română): Insomnia

Titlu original: Sleepless

Autor: Charlie Huston

Editura: Allfa

Nr. pagini: 387

 

Descriere:

Într-un viitor foarte apropiat, lumea se confruntă cu un val apocaliptic de insomnie. Pe măsură ce epidemia se întinde, haosul muşcă din oraş. Bolnavii bântuie pe străzi sau devin dependenţi de un misterios joc online. Reţeaua de mafioţi care vinde singurul medicament ce poate combate boala pare invincibilă. Poliţistul Parker Hass, infiltrat sub acoperire printre traficanţii de Dreamer – acesta este numele medicamentului –, trebuie să-şi facă meseria, dar şi să-şi salveze familia. Undeva la intersecţia dintre bani murdari, industria medicamentelor şi epidemia stârnită ca din senin, există o conspiraţie de proporţii devastatoare.

 

Recenzie:

Insomnia de Charlie Huston este unul dintre foarte puţinele romane de genul science fiction pe care le-am citit până în prezent. Acţiunea se învârte în jurul a două personaje: poliţistul Parker Haas, aflat sub acoperire printre traficanţii de droguri în speranţa de a intra în posesia Dreamerului, singurul medicament ce poate combate boala SLP ( în engleză: sleepless = insomnie ) şi Jasper, un asasin aflat acum în serviciul lui Lady Chizu ce avea nevoie de un Hard Drive aflat în posesia lui Park.
Primele simptome ale SLP erau gâtul rigid şi transpiraţia abundentă. După instalarea acestor simptome apărea şi insomnia. Bolnavii manifestau halucinaţii, stări de transă şi cel mai rău, timp de luni întregi, insomniacii erau incapabili să închidă un ochi, deşi deveneau din ce în ce mai obosiţi.

Boala nu ţinea cont de diferenţele de clasă, rasă, venit, religie, sex sau vârstă. Tot ce era important pentru boala asta era ca ochii tăi să rămână deschişi, pentru a fi martori la ceea ce se întâmpla. Ca toate coşmarurile tale să bântuie în timp ce eşti treaz. Boala ne considera pe toţi egali şi voia să împărţim aceeaşi soartă.

O astfel de persoană era şi Rose, soţia ofiţerului Park. Mi s-a părut amuzantă ironia în jurul căreia se învârteşte situaţia celor doi. Pe măsură ce boala lui Rose se agravează, aceasta devine aproape incapabilă să aibă grijă de fetiţa lor, care este un bebeluş, iar femeia angajată să fie prin zonă în cazul în care Rose uită din nou cine este, nu poate fi disponibilă 24 de ore din 24. În această situaţie, Park este nevoit să lucreze aproape în permanenţă în timpul nopţii fapt ce îl privează de somn, ore pe care soţia sa ar da orice pentru a le obţine.
Am menţionat mai devreme singurul medicament capabil să combată boala, însă vom afla pe parcursul cărţii că acesta nu este în totalitate un remediu, ci mai degrabă oferă bolnavului o perioadă de timp fără suferinţă.

Insomnia este genul de roman care te obligă să îl citeşti, indiferent ce oră arată ceasul. Mi s-a părut o carte extraordinară şi m-a captivat într-atât încât am uitat să beau din cafeaua pe care o luasem lângă mine, fapt din cauza căruia a trebuit să o reîncălzesc. Singurul inconvenient, dacă îl pot numi astfel, este acela că la început mi-a fost destul de greu să îmi dau seama din perspectiva cărui personaj este narat fiecare capitol. Charlie Huston prezintă practic o lume apocaliptică în care n-am putea regăsi şi noi în scurt timp.

Citat favorit:

 Ca oameni, nu facem decât să ne prezentăm. Compunem imaginea pe care vrem s-o vadă ceilalţi şi sperăm că ei au s-o citească aşa cum am scris-o noi. Toată lumea face asta.

Din partea mea primeşte 4/5

Recenzie: prime-time de Liza Marklund

Am stat câteva zile gândindu-mă dacă să fac sau nu o recenzie a acestei cărți. Dar mi-am spus: hei, trebuie să încep de undeva.

Nu am avut mari așteptări de la ea și bine am făcut. Am cumpărat-o în principal deoarece aveam nevoie de puțină diversitate, iar o carte polițistă diferită de cele ale Agathei Christie părea alegerea perfectă. Descrierea de pe coperta a 4-a – care m-a convins că aceasta este cartea pe care o caut – sună cam așa:prime---time_1_fullsize
Annika Bengtzon, celebra protagonistă a romanelor polițiste semnate de Liza Marklund, este, de data aceasta, prinsă între propriile probleme de familie și revenirea, în forță, la muncă după un lung concediu de maternitate. Odată finalizate filmările pentru o nouă emisiune, Michelle Carlsson, o populară prezentatoare TV, este ucisă în apropiere de faimosul castel Yxtaholm. Cei doisprezece oameni care fac parte din echipa de filmare, printre care și Anne Snapphane, Prietena cea mai bună a Annikăi, sunt, cu toții, suspecți de crimă. Fiecare dintre ei are un motiv personal sau profesional pentru care ar fi putut să o ucidă pe Michelle Carlsson. Prinsă în investigație și redescoperind pasiunea pentru jurnalism, protagonista se dovedește a fi mereu cu un pas în fața poliției.

Ei bine, lăsând la o parte abuzul de virgule, rezumatul de mai sus este destul de adecvat conținutului romanului. Sincer, am fost mai interesată de relația Annika-Thomas și de evenimentele ce aveau loc în redacție și în viețile suspecților decât de descoperirea misterului din spatele crimei. Am apreciat faptul că romanul a fost scris pe mai multe planuri, făcând mult mai simplă înțelegerea acțiunii. Practic, Michelle era o persoană detestată de majoritatea oamenilor alături de care lucra, din cauza comportamentului pretențios și a faptului că abuza de puterea pe care o avea la dispoziție. Cu o mamă prostituată și o singură prietenă bună, Michelle a ajuns vedetă peste noapte ceea ce a stârnit curiozitatea publicului și a dus la publicarea unei multitudini de articole compromițătoare la adresa ei.
Autoarea a ales un mod destul de neglijent pentru a dezvălui cine a comis “fioroasa crimă” și mai ales lipsit de suspans.
Prime-time a fost o carte ce mi-a adus aminte cât de pornită eram acum câțiva ani să dau la facultatea de Jurnalism și a trezit din nou acea dorință în mine. Poate că nu a fost o carte perfectă dar a fost una diferită față de cele cu care am fost obișnuită.
Din partea mea, primește 3/5.

Ok, aceasta a fost prima mea recenzie, deci vă rog să nu fiți foarte duri.
Next on my list: Insomnia de Charlie Huston.