Despre oameni

Cel mai greu este să vezi oamenii plecând din viața ta. Să rămâi în urmă, privind cum se îndreaptă spre ieșire și închid ușa în spatele lor. Și cel mai rău este să știi că au renunțat. Nu au plecat pentru că nu au mai putut sta, ci pentru că nu își mai doreau să o facă.

Oamenii vin și pleacă, am învățat asta de mult, și am început să mă obișnuiesc și să nu mă mai las afectată. Când știu însă că motivul pentru care am pierdut o persoană este acela că a renunțat să mai încerce sau să își dorească să mă înțeleagă, să mă cunoască, să mă suporte cu toate prostiile mele, mă învinovățesc.

Tipul ăsta de vină mă macină până în măduva oaselor, neîncetat. Mă lasă cu ideea sufocantă că este ceva în neregulă cu mine. — „Nu trebuia să fi făcut/spus aia”; „Trebuia să fi ascultat mai mult”; „Trebuia să îi fi dat mai mult spațiu”; „Trebuia să îi fi acordat mai multă atenție”; „Nu trebuia să îl/o fi plictisit cu problemele tale”; „Trebuia să fi fost mai deschisă”; „Trebuia … ” —. Mă face să cred că am greșit cu fiecare gest și fiecare cuvânt.

Dar cum tot răul este spre bine, am învățat astfel să apreciez cu adevărat persoanele care au făcut un efort să rămână, nu au dispărut indiferent cât de dificilă deveneam sau cât de mult încercam să îi resping — pentru că fac și asta, îndepărtez oamenii și apoi mă plâng că nu au rămas lângă mine —. Și cu fiecare „pierdere” ajung să îi iubesc din ce în ce mai mult pe cei care nu au plecat.

268823_376867155767661_1292008732_n

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s