Distopie

Cafeaua a fost amară în dimineața aceea; am luat o gură și o lacrimă a căzut lent și fără zgomot în cana plină ochi cu lichidul de culoarea cărbunelui. Am așezat-o pe masă și a scos un sunet grav, ca și cum m-ar fi certat că am lăsat-o din brațe. Și am făcut greșeala asta; am uitat de ea, am ignorat-o și am scos o țigară. Era ultima. Îmi permisesem cinci zile, și îmi promisesem că după aceea voi reveni la a fi eu, dar nu mai eram sigură cine sunt, sau dacă vreau să revin.

Flacăra tremura într-o așteptare febrilă în fața obiectului cilindric pe care l-am așezat cu grijă între buze. Simțeam cum mă micșorez cu fiecare secundă, cum ard din interior și mă transform în cenușă. Mi-aș fi dorit să vină un vânt, să mă împrăștie, să nu mă mai reîntregesc vreodată.

Într-un moment de luciditate, cu o mișcare silită, aproape mecanică, am întins mâna după cana de cafea, dar se răcise; și am regretat. De fapt, nu știu dacă regret era ceea ce simțeam, ci mai degrabă o profundă dezamăgire. Mi-era rușine și eram dezgustată de mine însămi. M-am mustrat. Mi-aș fi dorit să pot da timpul înapoi, să fac totul diferit. „Copil prost, după atâția ani, încă nu ai învățat că nu are rost?”

Și iată-mă aici, acum, încă ostenindu-mă să fac o alegere. Nu mă pot hotărî asupra unei căi pe care să o urmez, mă simt suspendată. Dar mă simt de parcă întreagă viaţă am trăit-o în felul acesta, deci de ce să nu continui?

42

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s