“Distance sometimes lets you know who’s worth keeping and who’s worth letting go”

Ar trebui oare să lăsăm distanța să decidă ce persoane ar trebui sau nu să păstrăm în viața noastră? Sunt de părere, sau, de curând am realizat, că nu trebuie. Long story short, aveam o colegă cu care eram prietenă foarte bună, care la începutul clasei a 9-a s-a mutat într-un oraș la distanță mai mare de 50 kilometri de orașul în care învățam eu. Cum probabil vă imaginați, relația s-a răcit și încet-încet am pierdut legătura. Personal, am simțit-o mereu aproape și am continuat să o consider ce mai bună prietenă, chiar dacă am încetat să vorbim. Numai eu știu cât m-a afectat faptul acesta și cât am plâns citind scrisorile de sfârșit de clasa a 8-a pe care le-a scris.

Zilele trecute am vorbit din nou, pentru prima dată după mult timp. A fost o discuție destul de scurtă și a fost ciudat faptul că vorbeam exact ca doi străini, dar eu mă simțeam de parcă nu încetasem niciodată. Am ajuns la concluzia că o legătură puternică nu poate fi ruptă nici chiar de cea mai mare distanță, pentru că prieteniile adevărate sunt capabile să treacă dincolo de orice bariere lumești. Părerea mea este că la fel stă treaba cu orice alt sentiment. O iubire adevărată nu dispare cu timpul, pur și simplu învățăm să ne obișnuim cu absenţa ei. Teama, ura, dorinţa, curiozitatea și orice alt sentiment poate fi suficient de puternic încât să ne rămână întipărit în suflet tot restul vieții. Și atunci, să lăsăm obstacole minore precum câțiva kilometri distanță să ne influențeze când sentimentele noastre sunt atât de puternice?

Pasiune? Când a dispărut?

Salutăăări oameni frumoși!

Simt nevoia să încep acest post mărturisind că am ezitat câteva ore înainte să mă apuc de scris. Despre ce este vorba mai exact? Tipic mie, din nou am lăsat baltă blogul, la fel ca orice lucru pe care îl încep. De ce spun asta din nou, și din nou? Pentru că nu înțeleg. Era o perioadă în care nu puteam să stau o zi fără să scriu, orice. Nu aveam blog pe atunci, ci doar o pagină de facebook unde scriam texte scurte, gânduri, frustrări, cam orice defapt. Era ca un jurnal online, de care devenisem dependentă. Datorită acestui fapt am cunoscut o mulțime de oameni minunați cu aceleași pasiuni ca și mine, fapt pentru care sunt foarte recunoscătoare. Dar ce s-a întâmplat, totuși? Poate oare timpul să stea în fața unei pasiuni? Nu cred. Poate o pasiune să înceteze să mai fie pasiune? Nici asta nu cred. M-am lăsat descurajată de succesul altora, am făcut comparații între mine și alte persoane și m-am considerat mai puțin bună decât ele. Am lăsat lipsa de încredere în propria persoană să stea între mine și pasiunea mea, sau cel puțin așa vreau să cred, pentru că dacă nu este asta înseamnă că scrisul nu a fost niciodată cu adevărat o pasiune pentru mine ci doar dorința mea de adolescentă de a face ceva care să mă diferențieze de alții. Cu siguranță nu îmi doresc asta, pentru că în momentul de față, scrisul este tot ce am. Vreau să mă fac auzită și nu știu cum altfel aș putea.

Postul acesta a fost un alt “coming back post”, sper să fie și ultimul, iar de mâine revin cu postări serioase.

O noapte bună să aveți! ( huh, era după-amiază când m-am apucat și nu am scris mai nimic ).