Recenzie: Misterul crimei fără cadavru de Agatha Christie

res_192eb64a8d43a8981c3954e0ba5c1e4e

Titlu (română): Misterul crimei fără cadavru

Titlu (original): Sleeping murder

Editura: Rao

An apariție: 1976

Nr. pagini: 216

Descriere:

La scurtă vreme după ce Gwenda se mută în noua ei locuință, încep să se petreacă lucruri ciudate. Eforturile ei de a moderniza casa au ca rezultat doar dezgroparea trecutului. Mai mult, Gwenda are o senzaţie iraţională de groază ori de câte ori urcă scările. Speriată, ea apelează la Jane Marple ca să exorcizeze fantomele, însă totodată trebuie rezolvată o crimă “perfectă”, comisă cu mulți ani înainte…

Părerea mea:

Agatha Christie este probabil autoarea mea preferată, deci s-ar putea să îi supraapreciez operele, dar chiar nu știu cum aș putea spune ceva negativ de cărțile ei. În primul rând, trebuie să clarific faptul că descrierea de pe coperta a 4-a, adică cea de mai sus, este total nepotrivită conținutului cărții. Dacă vă așteptați să găsiți fantome și exorcizări vă spun din prima că veți fi dezamăgiți.

Într-adevăr, Gwenda se mută într-o nouă locuință alături de soțul ei, Giles. După Un timp destul de lung de căutări Gwenda a găsit casa perfectă. Era un loc în care pur și simplu se simțea ca acasă. În ziua în care a vizitat pentru prima dată casa a avut o senzație ciudată care a îngrijorat-o un timp, dar a decis să nu le dea importanță. După ce începe renovările realizează ci știa de existența unor lucruri pe care nu le mai văzuse vreodată, precum o ușă care face legătura între două camere sau un tapet aflat în camera în care avea de gând să se stabilească. Nu la mult timp, aceasta vede un cadavru în hol, oarecum ca o amintire. Mai ciudat este faptul că îi cunoaște numele persoanei respective fără a o fi întâlnit vreodată.

Aici intervine Miss Marple cu o teorie plauzibilă pentru evenimentele petrecute, cei doi ( Gwenda și Giles ) începând o investigație în ceea ce privește crima a cărei victimă o văzuse Gwenda.

Mai mult nu intru în detalii pentru că nu vreau să dau spoilere. Precum toate operele Agathei Christie, Misterul crimei fără cadavru a fost o carte care m-a făcut să uit de frig, foame, teme. Cu o poveste cu un fir narativ ușor de urmărit, a reușit să îmi capteze atenția până la final, chiar dacă bănuiam oarecum cine ar putea fi făptașul.

Citatul favorit:

Presupun că lucrurile sunt sortite să se schimbe.

Chiar dacă nu este nici pe departe cea mai bună carte a sa, îi voi da 5/5 pentru că pur și simplu nu mă lasă inima să îi dau mai puțin *laughs*. În orice caz, este o carte pe care o recomand cu cel mai mare drag.

Recenzie: Alchimistul de Paulo Coelho

coverTitlu (română): Alchimistul

Titlu (original): The alchemist

Editura: Humanitas

An apariție: 1988

Nr. pagini: 180

Descriere:

Alchimistul, extraordinarul roman al lui Paulo Coelho, a inspirat milioane de cititori din intreaga lume. Cartea, uluitoare prin simplitatea si intelepciunea ei, este povestea unui pastor andaluz pe nume Santiago care isi paraseste casa din Spania, aventurandu-se in desertul egiptean pentru a gasi o comoara ingropata in Piramide. Nimeni nu stie care este comoara sau daca Santiago va avea puterea sa depaseasca obstacolele intalnite in drumul prin desert. Dar ceea ce incepe ca o calatorie in cautarea unor bunuri lumesti se transforma treptat in descoperirea comorii ascunse inlauntrul sau.

Recenzie:

Despre cartea în sine nu cred că aș mai avea ceva de spus față de ceea ce se regăsește pe coperta a 4-a a cărții. Am avut mai multe tentative de a-l citi pe Coelho însă m-am lăsat descurajată de câteva păreri ale unor persoane din jurul meu. Mătușa mea, însă, a îndrăgit atât de mult cartea încât mi-a împrumutat-o fără a-i cere asta. A spus că o lasă la mine până mă decid să o citesc. Motivul pentru care m-am apucat de ea a fost acela că era singura carte din biblioteca mea suficient de scurtă încât să o pot termina până la sfârșitul vacanței (mai exact, două zile). Mai târziu aveam însă să descopăr că aș fi terminat-o și dacă avea 500 de pagini.

La început am fost destul de sceptică în privința ei, iar primele pagini nu mi se păreau foarte promițătoare, dar pe măsură ce citeam mi se părea mai captivantă și mai greu de lăsat din mână. Alchimistul este o carte de genul cărora nu am mai citit de mult. Este o carte plină de învățături la fiecare pasaj. Pot afirma faptul că am învățat de la această carte mai multe lucruri decât am învățat în 16 ani de viață, sau dacă nu mai multe, cel puțin mai valoroase. Deși poate pentru scurt timp, mi-a întărit credința că dacă ne dorim ceva cu adevărat și mergem până la capăt indiferent de piedicile ce vor apărea, cu siguranță vom reuși. Am învățat că totul este în puterea noastră și că suntem singurii de care depinde viitorul nostru. Universul ne oferă o șansă, iar dacă suntem dispuși să luptăm, ne va fi aproape la fiecare pas.

Ideea cărții este foarte asemănătoare cu cea a imaginii acesteia, sau cel puțin așa consider eu:

10254184_446011958878426_779927695_n

Mai devreme am menționat că este plină de învățături la fiecare pasaj. Iubesc să extrag citate din cărțile pe care le citesc, iar aceasta a avut aproape câte unul la fiecare pagină. Problema însă a fost că citindu-le ulterior am realizat că o persoană care nu a citit cartea nu ar putea înțelege multe dintre acestea, părând chiar banale. Voi lăsa aici o parte dintre citatele care m-au impresionat:

Într-o anume clipă din existență, pierdem controlul asupra vieții noastre care începe să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai gogonată minciună din lume.

“Și toate astea între un apus și un răsărit de soare” , gândi băiatul. Și-i fu milă de sine însuși pentru că uneori lucrurile se schimbă în viață cât ai clipi, înainte ca omul să se poată obișnui cu ideea.

Bineînțeles, trebuie să existe și un citat favorit:

Când vezi aceleași fețe mereu, cum i se întâmpla lui la Seminar, ajungi să-i consideri ca făcând parte din viața ta. Și dacă fac parte din viața noastră , încep să vrea să ne-o și schimbe. Dacă nu ești așa cum vor ei, se supără. Pentru că toți știu exact cum trebuie să trăim noi. Și niciodată n-au habar cum trebuie să-și trăiască propriile lor vieți.

Mai mult de atât nu știu ce aș putea spune despre această carte care merită cu siguranță 5/5. O recomand cu cel mai mare drag și de asemenea, recomand să fie citită în diferite stadii ale vieții pentru că în funcție de maturitate cu siguranță vom percepe lucrurile diferit de fiecare dată.

Recenzie: Băiatul cu Pijamale în dungi de John Boyne

baiatul-cu-pijamale-in-dungi_1_fullsize

Titlu (română): Băiatul cu pijamale în dungi

Titlu (original): The boy in the striped pyjamas

Editura: Rao

An apariție: 2008

Nr. pagini: 218

Descriere:

Aceasta este povestea unui baietel german pe nume Bruno, al carui tata a primit o slujba foarte importanta, ceea ce inseamna ca toata familia trebuie sa se mute departe de oras, intr-un loc ciudat, unde casa lor e singura locuinta adevarata si unde in spatele unor garduri nesfarsite se afla sute, poate mii de oameni imbracati in pijamale in dungi. Bruno se straduieste sa inteleaga ce se intampla in jurul sau

Recenzie:

Băiatul cu pijamale în dungi este o carte care merită cu siguranță citită. În primul rând, este scurtă cu un limbaj simplu, genul de carte pe care o poți termina într-o zi ceea ce este exact de ce aveam nevoie. În al doilea rând, are o poveste care ar impresiona pe oricine.
John Boyne prezintă povestea unui băiețel de 9 ani pe nume Bruno care într-o zi, ajungând acasă de la școală, o găsește pe Maria, menajera lor, împachetându-i lucrurile. I se spune că vor fi plecați de la casa lor din Berlin pentru “un viitor previzibil” și deși nu știa ce înseamnă asta a considerat că nu poate fi mai mult de o lună. Cauza plecării lor este slujba misterioasă a tatălui său care se pare că era de o importanță  majoră atât pentru  țară cât și pentru conducătorul ei. Un alt lucru pe care Bruno nu îl știa este acela că viața lui avea să se schimbe mai mult și din alte puncte de vedere decât credea el.

Inocență este primul cuvânt care îmi vine în cap când mă gândesc la această carte. Acea inocență tipică perioadei copilăriei. Bruno se confruntă cu probleme pe care această inocență nu îi permite să le înțeleagă, probleme la  care un copil de 9 ani nu ar trebui să se gândească.

Ce m-a impresionat poate cel mai mult la această carte a fost impactul pe care l-a avut asupra mea în ciuda lipsei unei acțiuni complexe. John a ales să folosească un limbaj ușor de înțeles pentru toată lumea, să se axeze mai mult pe poveste decât pe estetică și pe legăturile dintre personaje mai mult decât pe ele însele. Trebuie să spun, nu credeam că voi aprecia vreodată atât de mult o carte de genul acesta. Să nu mai menționez sfârșitul care deși oarecum previzibil într-un anumit punct, m-a surprins mai mult decât ar fi trebuit.

Citatul favorit:

Nu e chiar atât de rău, reluă Pavel cu voce blândă și amabilă. Nu provoca răul gândindu-te că e mai dureros decât în realitate.

Voi încheia recomandând această carte oricui, din orice categorie de vârstă. Mie personal mi-a plăcut foarte mult, astfel că îi voi oferi un 4/5.